POVESTEA SFORII

 Sfoara stă rostogolită în ghem așteptând foarfeca,  un călău nemilos care, paradoxal,  decapitând-o îi va da în câteva clipe o altă viață. Mama își leagă cărticelele. Mâinile ei fac noduri elaborate din sfoară. Stă aplecată, cu limba ițindu-se printre buzele întredeschise, semn de maximă concentrare. Mă joc cu ghemul, apoi șterg cu palma capetele împrăștiate pe masă și o bodogănesc că a facut mizerie. Gospodina din casă se revoltă. Mama spune să nu mai bag în seamă toate nimicurile, fiindcă îmi voi da seama mai târziu, ce multe clipe frumoase am lăsat să treacă pe lângă mine și că voi înțelege într-un timp lucrurile care contează cu adevărat. Se uită la mine zâmbind cu ochii, cu toată fața și o simt că-i fericită fiindcă migălește cu pasiune la „operele” ei.

 Sunt puțin tristă, nu-mi găsesc locul și simt un imbold să fac ceva. Orice. Sunt plictisită, m-am săturat să tot fac desene pe care mama le laudă dar spune că nu sunt originale. Adevărul e că nu mă regăsesc în ele și nici eu nu sunt mulțumită. Știu că pot mai mult. Poate altceva. 

      Din radio răzbat acorduri de muzică veche, melodioasă. Îmi place și-mi amintesc ce fel de muzică ascultam în urmă cu câțiva ani. M-am șlefuit odata cu vârsta. Bleah...cum sună „odată cu vârsta”. Ce naiba, am 22 de ani!
      Iau un carton și pun în joacă sfoara încolăcită ca un șarpe –floare. Hmm, nu arată rău. Ce-ar fi dacă...? 

  Pe gresia din bucătărie e plin de capete de sfori și șnururi. Ceasul nu mi-a mai văzut demult ochii. Aplecată deasupra mesei, cu limba ițită printre buzele întredeschise, semn de maximă concentrare, sunt eu și sforile mele. Un univers în care nu mai e loc de lucruri mărunte...

M-AM FĂCUT MARE

- Vrei să să lingi castronul? se aude din  bucătărie, înfundat, un glas întrebător.

             -   Daaaaaa, vine  din camera alăturată, răspunsul prompt și pofticios. Stai să se termine filmul, mai e un pic.

        Se întinde leneș, oasele trosnesc, mijlocul o doare de atâta stat pe scaun, la calculator. În casă miroase frumos, a vanilie și coajă de lămâie. În cuptor, checul crește burtos, cu dungile de cacao brăzdându-l strâns și degeaba, ca un corset prea mic.

        - Viiiin acum, strigă, stai să pun o melodie. Vine lălăind târșâindu-și papucii pe gresie.

      Degetele se rotesc pe marginea castronului, formând drumuri sinuoase în ceea ce-a rămas din albușurile, bătute spumă, cu zahăr.

-         Să-l mai las la cuptor? o întreabă și-i răspunde c- un

„puțin la foc mic„ printre buzele, ce zâmbesc satisfăcute și mânjite cu aluatul aromat.

-         Când se răcește, te rog să tai niște felii, mi-e poftă de mor. 

Te las, merg dincolo, mai am niște e-mail-uri de trimis. 

Gata cu pauza.

       Zdrăngănitul vaselor, sub jetul de apă, se aude casnic și plăcut. Apoi, liniștea se strecoară lin, doar cîinii se aud hâmâind în frigul de afară. Copilul străzii, își încearcă vocea într-un cântec trist și înfrigurat înainte de-a merge la culcare pe undeva. Toamnă. 

     E destul de târziu și somnul, pândește în jurul ochilor. Pe masa din bucătărie, feliile de chec, stau frumos aranjate pe farfurioară.  Mușcă cu poftă și gustul copilăriei se insinuează  nostalgic. Zâmbește. Sunt ani, de când n-a mai șters cu atâta bucurie, castronul rămas cu aluatul de la prăjituri. Timpul s-a rostogolit ca un tăvălug... a devenit mamă la rândul ei; prima dată, apoi a doua ...                                              Frânturi de amintiri... glasurile fetelor țipând, în hârjoneala cauzată de disputarea bucăților celor mai mari de prăjitură, râsul triumfător al celei care ieșise victorioasă ... Oftează... ce-au mai trecut...Anii ăștia se duc...

     Întinde mâna și mai ia, cu un sentiment confuz, încă o felie, din checul făcut de fiica ei, în această seară. Rolurile  s-au inversat șoptește și se simte, un  copil crescut prea curând, atât de mare.

   

DECIZIA DE-A FI TRISTĂ

  „ Sunt singură în casă. Pereții mă privesc prin ochii chipurilor, ce am senzația că au apărut în var. Gândurile se bulucesc tulburi, chinuitoare, lăsând în urmă haos, precum un torent. Să dau drumul la radio, vreau o voce. Să-mi vorbescă cineva. Să se suprapună peste liniște, să nu-mi mai aud gândurile. Cât de disperată sunt, cât de tristă. De fapt, de azi dimineață primul gând care m-a întâmpinat, a fost „ azi sunt tristă”. N-am mai stat să mă gândesc, e așa sau nu, ce sens are să iscodesc... poate după-amiază trag și-un plâns mi-am zis. Diana m-a chemat la sală, hmm... nu pot așa tristă cum sunt.”

      Maria se ridică alene din pat, măturând din mers cu privirea plictisită, plantele de pe pervazul ferestrei. Mușcata roșie are încă flori, bonsaiului i-au dat încă niște frunzulițe și ce verde este micuța plantă căreia nu-i știe denumirea. Schițează un zâmbet, din ochi doar, căci gura o ține strânsă. Voit.

         Se strâmbă de durere când, sub piciorul gol, se rotește micuță o mărgea. Își amintește de șiragul care s-a rupt ieri, când nervoasă l-a scos de la gât fiindcă nu avea nici o bluză să-l asorteze. Adevărul este, că nici n-am avut răbdare să caut, recunoaște. O ia cu două degete și deschide cutia din care, multicolore și amestecate, apar o mulțime de mărgele. Se uită lung la ele...ce-ar fi să...

     Au trecut două ore, nici nu știe cum. Din radio picură o muzică lentă, caldă. Mai devreme i s-ar fi părut depresivă, dar acum o inspiră. Una câte una, în culori vii și pale, bobițele din cutie, au trecut prin mâinile  Mariei. Face nodul final și privește satisfăcută. Sunt frumoase decide. Se duce la șifonier și scoate exact bluza potrivită.Mâine asta va fi ținuta.

     „ The show must go oooon„ se aude Freddy Mercury  din difuzoarele radioului și Maria se surprinde secondându-l cu vocea pițigăiată.

    De pe noptieră  îi zâmbește portofelul-ursuleț tricotat de Laura. Tulpinile cu măciulii de mac, stau grațioase pe coaja de nucă de cocos, într-un aranjament grozav, pe care i l-a dăruit Corina. Iși amintește de inelul de la Liz, cel de la Maria..., brățara, toate făcute de ele. Ce tipe grozave și ce imaginație. Și fetele celelalte, toate una și una, timide și cu atâta creativitate.

     Telefonul țiuie anunțând un mesaj. „ Sunt fericităăăă!!! Ai avut dreptate să nu renunț și să am încredere în ceea ce fac. Am vândut toate lucrușoarele și am comenzi noi. Mulțumesc”

       Maria zâmbește și scrie răspunsul: „ Știai că poți să o faci, dar aveai nevoie să te scuture cineva, ciufulitooo!”

     Așa suntem toți filozofează, avem nevoie să fim trași de mânecă, să ne spună alții cât de puternici suntem și cât de „frumoși”  căci noi  ne minimalizăm calitățile, ne impunem limite și-l admirăm  mai mult pe celălalt... Ce bucurie i-a făcut Diana cu mesajul ei, hmm... parcă eram tristă sau... doar am vrut?

      De fapt, ce naiba, sunt  fericită, sunt o luptătoare, chiar așa, o învingătoare căci altfel, cum aș fi fost azi aici?