O privesc cu admirație și drag cum
vorbește
preocupată la telefon, cu voce
sigură și fermă.
Stăm la taclale puțin dar pleacă curând,
fiindcă nu-i ușor să
administrezi un restaurant. Ne știm de ceva ani și n-aș putea
spune că ne-a legat vreo prietenie ci mai degrabă, traiul oarecum asemănător, a
creat o afinitate între noi.
Imaginea doamnei, în fața căreia acum, un stol de ospătari stau sfioși și așteaptă ,, ordinele,, îmi revine
în minte, figură tristă, într-o fotografie alb-negru. Culoarea vieții ei.
Poveste comună; un
univers mic, doi copii, soț netrebnic, casă în
construcție. O existență anostă, fără speranțe, doar
griji de supraviețuire, cu vagi clipe de revoltă transformate ,cel mai adesea, în
resemnare. Apoi, după ani buni, s-a ocupat de viața ei.
Mâncarea e bună și îi mulțumim
bucătarului. Doamna ne conduce la ieșire. Ne
spunem la revedere și ne complimentăm reciproc pentru
felul în care ne menținem. Același surâs ne răsare pe chip căci știm
amândouă, că nu am fi avut acea stălucire în ochi, dacă nu porneam la drum cu
,, ranița,, în spate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă te regăseşti printre răndurile acestea, dacă cuvintele mele te-au făcut să-ţi reconsideri puţin valorile, dacă eşti de acord cu mine că fericirea o putem găsi şi în lucrurile mărunte sau dacă, pur şi simplu ţi-a plăcut cum am scris, lasă un semn de trecere.